Pericoronarita reprezinta inflamatia tesuturilor moi din jurul coroanei dentare a molarului de minte si reprezinta cea mai frecventa si mai importanta complicatie a eruptiei molarului de minte inferior. Capisonul de mucoasa ce acopera molarul de minte este traumatizat in cursul eruptiei dintelui si se infecteaza in mediul septic bucal. Infectia patrunde apoi in sacul folicular ce inconjura dintele in eruptie. Pericoronarita imbraca o forma acuta si una cronica. Debutul pericoronaritei acute este sub forma congestiva, cu senzatie de tensiune locala, apoi jena dureroasa inapoia molarului doi care treptat se intensifica. Apar dureri la masticatie, deglutitie, vorbire care pot iradia in regiunile vecine, cu senzatie de nevralgie hemicraniana. Apare edem posterior molarului doi, congestia accentuata a mucoasei gingivale la acest nivel si alterarea usoara a starii generale cu indispozitie si subfebrilitate. Aceasta stare congestiva se poate remite sub tratament local sau uneori chiar spontan dar are tendinta de a reveni si de a se agrava daca nu exista posibilitatea de eruptie completa a dintelui (asa cum se intalneste frecvent in cazul molarului de minte).

Agravarea starii congestive duce la pericoronarita supurata cu aparitia unor dureri vii, pulsatile, iradiate larg in regiunile vecine de aceeasi parte. Apar dificultati masticatorii cu disfagie. De data aceasta apare si edem al obrazului cu congestia tegumentelor. Palparea este dureroasa si pot apare manifestari inflamatorii in ganglionii locali (cresterea de volum dureroasa a acestora). Prin difuzarea procesului inflamator in muschii de vecinatate apare trismusul (limitarea miscarii de deschidere a gurii pana la imposibilitatea deschiderii gurii). La nivelul cavitatii bucale se observa congestia tesuturilor posterior de molarul doi cu extindere spre amigdale si valul palatin. Ridicand capisonul de mucoasa ce acopera molarul in eruptie se observa evacuarea unei secretii purulente. Starea generala, care la inceput este buna se altereaza treptat, cu aparitia febrei (38-39,5 grade), accelerarea pulsului, dificultati importante in alimentatie, agitatie, insomnii.

Inflamatia tesuturilor peridentare recunoaste si o faza cronica. Acest tip de inflamatie apare in cazul in care molarul de minte ocupa o pozitie relativ favorabila eruptiei dar mucoasa supraiacenta este mai groasa si partile moi de vecinatate (obraz, pilieri amigdalieni) nu au raporturi ideale cu suprafata ocluzala a molarului. Astfel eruptia reuseste sa se produca in cea mai mare parte dar raman conditii anatomice care intretin infectia locala, in limite mult restranse, cronicizand-o. Exista si aici un abces submucos care insa dreneaza spontan, desi incomplet. Simptomele, mult atenuate fata de formele acute, includ o jena locala care ocazional se intensifica pana la durere, cu discrete iradieri spre ureche. In paralel cu intensificarea procesului inflamator pot apare perioade de limitare usoara a miscarilor de deschidere a gurii (trismus moderat pasager). In zona submandibulara apare inflamatia ganglionilor regionali care apar mariti de volum dar nedurerosi. Fenomenele neplacute din punct de vedere subiectiv (reclamate de pacient) se refera la aparitia unei gingivite cronice si a halenei fetide (miros neplacut al gurii) datorate septicitatii bucale. Faringele reactioneaza prin marirea de volum amigdaliana cu aparitia anginelor repetate (purulente) si faringita cronica.
Conditiile retentive care favorizeaza instalarea acestei inflamatii cronice vor determina si impactul alimentar permanent intre molarul partial erupt si molarul adiacent cu aparitia unei inflamatii cornice a osului de vecinatate. Reactia osoasa cronica implica liza osoasa (distrugerea osului) cu formarea unei pungi osoase ce constituie un nou punct de retentie alimentara si perpetuare a fenomenelor inflamatorii. De asemenea ne confruntam cu pierderea suportului osos al molarului doi, eventual chiar extinderea infectiei in jurul radacinilor acestui dinte, cu fenomene de parodontita. Apar fenomene de rasunet si pe plan general, cu tulburari digestive datorita inghitirii permanente a salivei septice, astenie, paloare.

Prin amploarea fenomenelor pe care le produce, mai ales pe plan local, dar si pe plan general, pericoronarita este o afectiune care necesita consultul atent al medicului stomatolog si stabilirea cat mai precisa a unei atitudini terapeutice. Decizia terapeutica va urma unui bilant atent clinic si radiologic. Clinic este important sa se stabileasca amploarea fenomenelor inflamatorii, gradul de eruptie al dintelui, pozitia coroanei acestuia in raport cu partile moi vecine dar si fata de structurile osoase cat si raporturile dentare fata de molarul secund. Radiografia dentara are o importanta deosebita, precizand pozitia dintelui in maxilar, raporturile lui cu elementele anatomice de vecinatate si eventualele procese patologice osoase care insotesc molarul in eruptie. Se folosesc radiografii retroalveolare sau panoramice.
Se considera fie tratamentul medicamentos fie cel chirurgical. Acesta din urma este, la randul lui un tratament conservativ sau radical (extractia dintelui cauzal).

Tratamentul pericoronaritei

Tratamentul pericoronaritei acute congestive

Tratamentul local antiinflamator si antiinfectios (medicamentos) este suficient in majoritatea cazurilor. Se fac spalaturi locale cu ser fiziologic caldut sau cu diverse solutii antiseptice, cu seringa sau cu spray-uri (solutie de cloramina, permanganat de potasiu, digluconat de clorhexidina). Capisonul de mucoasa se poate badijona cu solutii cauterizante, care pe langa efectul antiseptic determina si retractia capisonului mucos. Se poate asocia fizioterapie cu ultrasunete sau diatermie.
In general tratamentul local antibiotic nu este indicat iar tratamentul general cu acestea este rezervat, in cazul pericoronaritei obisnuite, cazurilor cu rezistenta slaba, cu afectiuni generale ce scad capacitatea de aparare a organismului sau pacientilor expusi la infectii de focar grave (endocardita bacteriana). Se poate asocia un tratament nespecific de crestere a rezistentei organismului care sa includa vaccinuri nespecifice (Polidin) si vitamine din grupele A, C si complexul B. Rezultatul pozitiv al tratamentului este intarit prin utilizarea unor antialgice si inflamatoare pe cale generala.
In anumite conditii tratamentul medicamentos, desi bine condus, nu da rezultatele dorite iar episoadele inflamatorii pericoronare devin recrudescente. In acest caz se recurge la tratamentul chirurgical ce poate fi conservativ (urmarind suprimarea capisonului mucos ce intretine infectia) sau radical (extractia dintelui care prin situatia sa anatomica nu poate fi conservat).
Chirurgia conservativa se refera la manevra de indepartare a capisonului mucos ce acopera molarul de minte, respectiv la decapisonarea acestuia. Din pacate putine cazuri se preteaza la decapisonare si aplicarea ei fara discernamant poate duce la rezultate foarte proaste, cu diseminarea infectiei in tesuturile de vecinatate si recidive frecvente (mai ales in cazul decapisonarii incomplete). In cazul in care optam pentru aceasta manevra trebuie sa ne asiguram ca dintii in eruptie dispun de suficient spatiu pentru incadrarea intre molarul doi si marginea osoasa posterioara a mandibulei, sa prezinte o orientare verticala, cu radacini cat mai drepte si mucoasa care ii acopera sa fie destul de subtire. In cazul in care recidivele sunt frecvente si grave, dintele e acoperit de tesuturi bine reprezentate, are o orientare nefavorabila este bine sa ne orientam de la inceput spre o alta solutie de tratament. Sau, decapisonarea va fi luata in calcul ca si solutie de urgenta pana la amendarea fenomenelor acute si va fi urmata apoi de o solutie radicala care va rezolva definitiv problema. Manevra de decapisonare se efectueaza sub anestezie locala, in cabinetul stomatologic. Capisonul mucos este circumscris prin incizie cu bisturiul si detasat. Plaga este protejata cu mesa si apoi manevra va fi completata eventual in zilele urmatoare prin cauterizare chimica. Postoperator urmeaza o perioada de disconfort pentru bolnav, perioada de care acesta trebuie sa fie constient. Apar dureri si disconfort in alimentatie, usor edem si trismus care cedeaza treptat sub influenta tratamentului local antiseptic si antialgic. Unele cazuri necesita chiar tratament antibiotic iar supravegherea postoperatorie a bolnavului, cel putin in primele zile, este obligatorie deoarece pot apare complicatii septice. In cazurile favorabile molarul isi va desavarsi eruptia.
In cazurile nefavorabile se recurge la extractia dintelui cauzal dupa diverse tehnici, asemanator atitudinii adoptate in cazul tratamentului complicatiilor produse de dintii inclusi.

Tratamentul pericoronaritei acute supurate

Tratamentul medicamentos va utiliza aceleasi medicamente ca si in cazul pericoronaritei congestive dar se recomanda si clatirea gurii de mai multe ori pe zi cu ser fiziologic caldut, solutii slab-alcaline sau ape de gura ce contin gluconat de clorhexidina. Se utilizeaza de asemenea prisnite in regiunea unghiului mandibulei (comprese cu apa rece) pentru diminuarea edemului si durerii.
Se asociaza un tratament simptomatic antipiretic si antialgic si tratament antibiotic pe cale generala pentru delimitarea procesului infectios.
Din pacate, in cazul pericoronaritei supurate tratamentul medicamentos are mai mult un efect de limitare a infectiei locale dar nu poate elimina fenomenele inflamatorii in totalitate. De aceea solutia optima ramane tratamentul chirurgical.
In cadrul tratamentului chirurgical conservativ se recurge initial la drenajul sacului pericoronar, fie prin ridicarea capisonului de mucoasa si spalaturi usoare, fara presiune, cu solutii antiseptice sau prin incizia capisonului. Dupa incizie se asigura drenajul cu o mesa. Se asociaza tratament antibiotic pe cale generala pana la disparitia semnelor acute. In continuare dintele fie isi va desavarsi singur eruptia, fie vom facilita eruptia prin suprimarea capisonului mucos daca sunt indeplinite conditiile pe care le aminteam la decapisonare. In cazul unei situatii anatomice nefavorabile, dupa amendarea fenomenelor acute se recurge la tratamentul chirurgical radical cu extractia dintelui, pentru a avea siguranta ca inflamatia nu reapare.

Tratamentul pericoronaritei cronice

Fenomenele de tip cronic ce apar in acest caz nu sunt de natura sa “sperie“ pacientul care de multe ori nu este convins de necesitatea unui tratament in acest caz. Totusi majoritatea cazurilor necesita tratament datorita implicatiilor pe plan general care apar (riscuri septice locale, regionale, generale). In majoritatea cazurilor conditiile anatomice care au dus la instalarea infectiei cronice reclama un tratament radical cu indepartarea dintelui cauzal. Chiar in lipsa manifestarilor grave generale, liza osoasa cu pierderea consecutiva a molarului doi adiacent impune luarea unor masuri cat mai rapide.

Complicatiile pericoronaritei

Complicatiile pericoronaritei sunt numeroase si pot apare datorita difuziei infectiei in vecinatate in cazul neinstituirii tratamentului sau in cazul instituiri tardive a tratamentului, in cazul unui tratament necorespunzator sau a unui organism deja slabit. Pot apare abcese de vecinatate, extinse si cu o simptomatologie mult mai accentuata, care vor necesita ingrijire medicala suplimentara si vor agrava starea pacientului. Tratamentul se complica si, in cazul infectiilor difuze, de tipul flegmoanelor, chiar viata pacientului poate fi pusa in pericol. Nu pot fi ignorate complicatiile septice osoase, cu aparitia osteitelor si chiar, in forme foarte grave a osteomielitei (implica si necroza osoasa septica). De asemenea un fenomen frecvent este reprezentat de complicatiile ganglionare cu marirea de volum a ganglionilor regionali care pot fi sau nu durerosi. Dintre complicatiile generale amintim pneumonii (prin aspiratia continutului septic din sacul folicular infectat), septicemia, nefrite, endocardite cu germeni plecati de la nivelul capisonului infectat.

Sursa:http://www.sfatulmedicului.ro/Dantura-copiilor/patologia-eruptiei-dentare_437